Născut în 1721 ca mezin al familiei Michael și Susana Brekner, Samuel a primit, pe când avea trei ani, numele vom Brukenthal ca urmare a înnobilării tatălui său. A studiat administrația publică și dreptul la Universitățile din Halle și Jena, perioadă în care intră în masonerie. A fost inițiat la 22 de ani în loja Aux Trois Canons (La Trei Tunuri), după care a înființat propria loja masonică – Aux Trois Clefs d’Or – pe care a condus-o doar un an, până în 1744. A rămas însă, membru al Lojei Masonice din Magderburg, fapt ce i-a facilitat accesul în diverse cercuri influente, mergând până la curtea regală.
Pentru a deveni cetățean al orașului Sibiu (drept pe care nu îl avea, dar pe care îl putea dobândi dacă avea ceva proprietăți), Samuel decide, asemenea tatălui sau, că nu i-ar strica un mariaj profitabil. Așa ajunge la fiica primarului din Sibiu, Sophia Katharina von Klocknern, datorită căreia primește o casă în centrul orașului, împreună cu titlul de cetățean. În 1762 regina Maria Tereza îi oferă titlul nobiliar de baron. Ascensiunea sa continuă, devenind șef al Cancelariei Curții în 1765, șef al Cancelariei Provinciei în 1772, iar mai apoi, guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, devenind singurul sas transilvănean care a reușit să ocupe această funcție (1780-1785).
Ajungem și la momentul 1784, răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan, când nivelul de sărăcie al țăranilor iobagi din Transilvania ajunsese la cote alarmante. Pe fondul nevoii din ce în ce mai mari de soldați care să susțină conflictele regatului cu turcii, Iosif II (fiul Mariei Tereza ce i-a succedat la tron între 1780-1790) a decis recrutarea de noi ostași, inclusiv din rândul iobagilor. Astfel, aceștia au găsit o portiță prin care să obțină statutul de cetățean liber. Apare, însă, opoziția nobililor care ar fi rămas fără principala sursă de venit. Aici intervine Samuel von Brukenthal, care era principala autoritate din Transilvania și care întoarce această decizie a împăratului, adică anulează opțiunea iobagilor de a se înrola în armată. Decizia nu i-a aparținut în totalitate lui, pentru că exista un grup mare de nobili care au făcut presiuni. Dar, decizia finala și culpa morală îi aparțin baronului, chiar dacă nu prea avea de ales.
Revenind la răscoala din 1784, cele trei căpetenii sunt capturate în urma recompensei puse pe capetele lor (deci au fost trădați). Sunt închiși în poarta III – Horea, poarta IV – Cloșca și în vechiul corp de garda (azi dispărut) – Crișan ale cetății Alba Carolina. Acesta din urmă se spânzură cu nojițele de la opinci în închisoare, iar Horea și Cloșca sunt trași pe roată pe Dealul Florilor, în Alba Iulia. Nu există indicii care să conducă la ideea că Samuel von Brukenthal a decis modul în care aceștia au fost executați, întrucât împăratul (cu care baronul avea o relație mai rece) a numit o comisie imperială de anchetă condusă de contele Anton von Jankovich. Este greu de crezut că ar fi putut influența decizia, dar cu siguranță nu a făcut nimic pentru a îmbunătăți viața iobagilor din principat, ba mai mult, averea acumulată de baron are legătură cu birurile enorme și muncile grele ale țăranilor iobagi. Ceea ce ne-a rămas nouă astăzi este însă de necontestat. Deschis post-mortem, în 1817, muzeul Brukenthal din Sibiu este al treilea din Europa, întrucât la acel moment existau doar două muzee publice în Europa: Luvru și British Museum. Transmiterea averii s-a produs doar pe parte masculină, conform dorinței lui Samuel von Brukenthal, iar după întreruperea liniei de sânge, aceasta a trecut în proprietatea Gimnaziului Evanghelic din Sibiu. Astăzi, muzeul este în patrimoniul statului roman.
O altă moștenire pe care o avem din partea baronului Samuel von Brukenthal este palatul din Avrig. Acesta a fost construit ca reședință de vară. Clădirea în stil baroc a fost finalizată în 1764, sursa de inspirație fiind palatele Schoenbrunn și Luxembourg. Domeniul de la Avrig aflat pe malul râului Olt cuprinde palatul, parcul și oranjeria.
Din păcate, după moartea ultimului moștenitor, Palatul din Avrig a avut mai mulți proprietari care nu s-au preocupat prea mult de starea lui – un agronom german, un producător de sticlă…din 1908 a intrat în posesia Fundației Brukenthal. Doar că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, palatul a fost sediul unui spital militar, iar după 1948, în perioada colectivizării, a intrat în proprietatea statului, devenind sanatoriu de boli pulmonare. Și așa a rămas până în 2005 când a fost transformat în muzeu de către noul său proprietar, Fundația Samuel von Brukenthal.
Palatul, în forma literei “U” are un corp central și două aripi laterale. Astăzi găsim aici o colecție de “Bunuri săsești din Transilvania” (peste o mie de obiecte vechi – țesături, piese de mobilier, îmbrăcăminte, imagini vechi etc), o sală unde sunt numeroase costume pe care vizitatorii le pot proba (și se pot și fotografia – ceea ce am făcut și noi de fiecare dată) și o expoziție de sticlărie.
Parcul reprezintă pasiunea baronului pentru grădinărit, peisagistică, agricultură, dar a fost gândit și ca o oază de relaxare. Inițial, gradina era împărțită în câteva sectoare: englezesc, olandez, francez. Pe aici se plimbau în voie fazani. Ceea ce ne-a rămas și nou astăzi, găsim în partea de nord a domeniului: tulipanii sau arborii de lalea (plantați încă de pe vremea baronului).
Oranjeria, construită între 1770 și 1779 era renumită în Europa acelor vremuri pentru plantele exotice ce se găseau aici: smochini, curmali, portocali, lămâi, ananași, arbori de cafea, aloe. Restaurată în 2012, astăzi este hotel și restaurant, loc pentru evenimente private.
